Aikikai Pitesti - Interviu cu doshu

Redactorul Stanley Pranin:

Cand a-ti privit pentru prima data continuarea aikido-ului ca pe o mostenire a traditiei?

Doshu:

S-a intamplat in timpul studentiei cand am inceput sa practic aikido cu reala consecventa. Trebuia totusi sa merg la scoala, asa ca nu puteam practica decat cateva ore pe zi, dimineata sau seara, in functie de orarul pe care il aveam. Presupun ca ma antrenam, in medie, cam de doua ori pe zi. In timpul vacantei de primavara ma antrenam o ora in plus, de exemplu o ora dimineata si doua seara, or vice-versa. Chiar si dupa absolvire perioada de antrenament a ramas aproximativ la fel pana am implinit aproape 30 de ani. In jurul anului 1979 tatal meu s-a simtit rau pentru o vreme, iar din acel moment, angajamentele pe care le aveam in ceea ce priveste predarea, au inceput sa-mi schimbe drumul treptat.

Redactorul Stanley Pranin:
Vreti sa spuneti ca tatal dumneavoastra, Kisshomaru, a avut cea mai mare influenta asupra dumneavoastra?
Doshu:
De obicei preda in fiecare dimineata si vinerea seara, asa ca eram intotdeauna la aceste antrenamente. Am mers si la antrenamentele altor profesori, de asemenea, dar toata viata am trait alaturi de tatal meu sub acelasi acoperis, asa ca antrenamentele pe care le-am primit sub directa sa indrumare, m-au influentat cel mai mult.
Redactorul Stanley Pranin:
A pus, in mod deosebit accentul pe ceva anume cu privire la istoria aikido in discutiile pe care le purtati in particular?
Doshu:
Nu vorbea cu mine prea mult despre acest subiect. Cel mai mult, din ce l-am auzit vreodata spunand cu privire la acest subiect, a fost dupa ce am inceput sa antrenez regulat sub directa sa indrumare si atunci cand il insoteam la seminare, conferinte si demonstratii. Niciodata nu mi-a spus, in timp ce stateam acasa, ceva de genul: „Moriteru, este ca aceasta …” sau „Moriteru, acestea sunt lucrurile pe care vreau sa le stii …”. Oricum, de cand m-am nascut, am locuit impreuna cu bunicul, fondatorul aikido-ului, si cu tatal meu, urmasul intemeietorului Doshu, asa ca sunt convins ca am fost influentat de amandoi, in multe feluri, chiar daca nu mi-au vorbit in mod deosebit despre aceste lucruri. Am fost nascut si crescut intr-un mediu specific aikido-ului, sub toate aspectele lui, tehnice si in alte privinte.

Redactorul Stanley Pranin:
Ce fel de pregatire ati primit de la tatal dumneavoastra in mod special?
Doshu:
M-am antrenat cu toata lumea, asa ca niciodata nu m-am antrenat in mod special pe mine. Intotdeauna imi dadea sfaturi concrete cand nu eram pe saltea, de exemplu ca intotdeauna sa-mi execut tehnica curat si cu multa atentie, sa-mi tin soldurile jos, iar miscarile sa fie largi. Insa in termenii a cum sa faci nikyo or sankyo sau orice alta tehnica, am vazut si experimentat aceste tehnici inca din copilarie, dar pe care de-abia le-am inteles, asa ca nu am primit alte instructiuni detaliate despre ele. In mod deosebit, ce am fost invatat sa fac temeinic am mentionat mai inainte.  De asemenea, trebuie sa mentionez faptul ca, desi tatal meu mi-a fost si profesor, seara cand ne intorceam acasa, relatia dintre noi era ca oricare alta dintre un tata si fiul sau (rasete).
Redactorul Stanley Pranin:
A inclus aceasta relatie si etapa de „razvratire” prin care la un moment dat trec majoritatea adolescentilor?
Doshu:
Ei bine, nu. De fapt, niciodata nu m-am intors impotriva tatalui meu in acest mod, insa, dupa cat se pare am fost de groaza in scoala primara (gimnaziu). (rasete)
Obisnuiam sa intru in tot felul de incurcaturi, fapt pentru care mama era permanent chemata la scoala pentru a i se aduce la cunostinta ceea ce facusem. Presupun ca orice imbold rebel a-si fi avut, a fost canalizat spre exterior, in loc sa-l fi indreptat impotriva tatalui meu.

Redactorul Stanley Pranin:
Cum vedeti rolul tatalui dumneavoastra in istoria aikido?
Doshu:
Aikido exista pentru ca l-a creat cineva, dar faptul ca exista in forma de astazi se datoreaza in mare parte rezultatelor acumulate de eforturile permanente pe care tatal meu le-a facut de-a lungul vietii, bazata pe intelegerea intentiilor fondatorilor. Cred ca este o datorie extrem de mare fata de aceste eforturi pentru ca aikido sa capete forma pe care o are acum, fapt ce la facut sa devina atat de popular si recunoscut pretutindeni in lume astazi.
Privind chiar mai inapoi, in procesul de formare a aikido-ului, ii exprim multumiri pentru ajutorul si sprijinul dat de catre marele Yoroku, bunicul meu, tatalui meu, fondatorul care a avut posibilitatea de a calatori foarte mult si de a urmari multe tipuri variate de antrenamente. Bunicul meu i-a oferit tatalui meu posibilitatea de a merge pe drumul sau. Bunica l-a sprijinit si ea, in felul ei, ca sotie. Asa ca, datorita eforturilor reunite a mai multor oameni, exista aikido-ul de astazi.
In acelasi timp exista multe fapte neprevazute, de exemplu faptul ca Hombu Dojo nu a fost distrus in timpul razboiului. As mentiona, de asemenea, eforturile celor care au muncit pentru a avea un AIKIDO HOMBU DOJO legal organizat, ca fundatie non-profit (zaidan hojin) inca din timpul razboiului. Aceasta fundatie a fost recunoscuta pentru prima data in 1940 ca ZAIDAN HOJIN KOBUKAI si in baza acestei recunoasteri a fost acceptata si recunoscuta de catre Ministerul Educatiei ca ZAIDAN HOJIN AIKIKAI (AIKIKAI FOUNDATION) in 1947.
Deci, aikido exista astazi datorita combinarii tuturor acestor factori: este creatia fondatorului, eforturilor tatalui meu ca doshu, supravietuiri dojo-ului in timpul razboiului, infiintarii aikido-ului ca fundatie non-profit si la fel de mult si datorita suportului primit de fondator din partea parintilor, sotiei si a multor altora.

Redactorul Stanley Pranin:
Am auzit de eforturile disperate pe care le-a facut tatal dumneavoastra KISSHOMARU in salvarea dojo-ului de la incendiul care a cuprins o mare parte din Tokyo in tipul razboiului.
Doshu:
Cred ca doar aproximativ 5 alte cladiri au reusit sa ramana in picioare. Chiar si cladirea de alaturi a ars, asa ca ei au alcatuit o brigada de pompieri, intr-un efort disperat de a tine flacarile departe de dojo.
Redactorul Stanley Pranin:
     Asa cum a fost salvat, daca dojo-ul ar fi fost distrus atunci, tot ceea ce s-ar fi facut incepand din acel moment, este extrem de semnificativ pentru dezvoltarea aikido-ului.
Doshu:
Cred ca da. Imi amintesc, cand eram mic, ca nu era prea multa activitate la HOMBU DOJO. Pentru o perioada, tatal meu a fost in schimb in Iwama. S-a casatorit acolo si, incepand cu 1949, a lucrat pentru aproximativ 7 ani la o companie numita OSAKA SHOJI. Nu avea alta alternativa. Chiar daca ai un dojo, nu poti trai daca nimeni nu vine sa se antreneze, ceea ce era bine cunoscut dupa razboi. Asa ca si-a luat o slujba ca un oricare angajat pe timpul zilei si antrena numai dimineata si seara. Pe masura ce lucrurile se stabilizau a fost probabil sfatuit de o serie de persoane sa paraseasca compania si sa se ocupe in totalitate de aikido. Cred ca se ajunsese la concluzia ca era mult mai potrivit pentru fiul fondatorului sa-si asigure pozitia de conducator, mai ales ca asta ar ajuta la incurajarea prosperitatii membrilor sai.
Am participat la cea de-a 37 Demonstratie Anuala de Aikido (la BUDOKAN NIPPON), insa celelalte demonstratii au fost organizate in locuri precum acoperisul administratiei magazinului Takashimaya. Imi amintesc ca mergeam acolo cu bunica mea sa-i privesc.

De asemenea, cred ca tatal meu i-a incurajat cu mult entuziasm pe multi studenti sa se antreneze la Hombu Dojo pentru a forma cluburi de aikido in spatele scolilor, astfel incat, treptat, au aparut          dojo-urile de aikido in multe parti ale tarii pe masura ce acesti studenti absolveau si se intorceau in orasele natale.
Redactorul Stanley Pranin:
Se pare ca incurajarea formarii cluburilor universitare de aikido a fost un element important in raspandirea aikido-ului. Dumneavoastra v-ati antrenat la un club universitar?
Doshu:
Nu, eu eram ocupat cu antrenamentele la Hombu Dojo, asa ca nu prea eram interesat de antrenamentele de la clubul universitar. Desigur, asta avea de-a face si cu faptul ca eram prea ocupat in a ma delecta si cu alte lucruri care-mi faceau placere. (rasete)
Redactorul Stanley Pranin:
Am inteles ca a-ti fost in schimb membru al clubului universitar de caligrafie.
Doshu:
(rasete) Ah, am fost … am dorit sa-mi imbunatatesc caligrafia, dar trebuie sa marturisesc ca nu m-am ocupat cu multa seriozitate de acest lucru. Am facut parte din clubul de caligrafie, dar mi-am petrecut o mare parte din timp facand diferite lucruri cu prietenii mei, exact ca orice student. (rasete)
Redactorul Stanley Pranin:
Cand ati inceput pentru prima data, sa calatoriti peste hotare ca sa predati aikido?
Doshu:
Prima data a fost in 1975 cand l-am insotit pe Doshu impreuna cu Mamoru Suganuma Shihan, in turneu in Europa. Atmosfera antrenamentelor in fiecare loc in care am fost era diferita, ea depinzand de profesorul care ne gazduia. In orice caz, era prima deplasare peste hotare, asa ca totul era nou pentru mine. Imi amintesc ca am fost impresionat in mod deosebit, de hotelul in care am cazati la Roma, care era construit in asa fel incat avea incorporate cateva ruine antice. Imi amintesc de asemenea ca ma gandeam cat de frumoasa era marea in Cannes. Ca sa spun adevarul, cele mai multe dintre amintirile si impresiile mele din acea calatorie au o mare legatura cu faptul ca am calatorit peste hotare numai datorita antrenamentelor de aikido. Am fost plecati numai pentru 25 de zile, dar inca este o amintire frumoasa.
Redactorul Stanley Pranin:
Am inteles ca vorbiti engleza destul de bine …
Doshu:
Cu greu as spune asa ceva! De obicei vorbesc putin, dar acum am impresia ca este mult mai rau! (rasete)
Redactorul Stanley Pranin:
Exista unii care afirma ca tehnica „mainilor goale” (taijutsu) sta la baza aikido-ului, in timp ce altii afirma ca aikido este asa numita „tehnica a inteligentei” (sogo buda) care include folosirea armelor. Care este punctul dumneavoastra de vedere?
Doshu:
Cu siguranta este adevarat ca fondatorul adesea a antrenat cu arme cum ar fi ken (spada) si jo (bat scurt) explicand ca acestea reprezinta aikido; insa cea mai mare parte a pregatirii mele s-a realizat sub indrumarea tatalui meu, a predecesorului Doshu, asa ca inclin spre interpretarea impartasita de-a lungul vietii lui si anume ca tehnica „mainilor goale” sta la baza aikido. Nu se poate spune ca ar fi ceva gresit in antrenamentele cu ken si jo, iar cei care sunt interesati in continuarea acestui tip de antrenament vor trebui, prin toate mijloacele sa o faca. Nu exista nici un motiv de a interzice asemenea lucruri. Este perfect daca oamenii doresc sa foloseasca aceste arme la antrenamentele lor, insa cred ca este o greseala sa insiste in a sustine ca acestea sunt baza aikido-ului.

  Redactorul Stanley Pranin:
Ati avut vreodata ocazia de a antrena sub directa indrumare a fondatorului?
Doshu:
Multa lume mi-a pus aceasta intrebare. Stiu ca ar suna bine si ar fi convenabil pentru mine sa am posibilitatea sa spun: „Da, am facut multe antrenamente deosebite sub indrumarea fondatorului”, dar nu este cazul. (rasete). Am fost in preajma lui inca din vremea copilariei, asa ca l-am urmarit oarecum. Am locuit sub acelasi acoperis si adesea il urmaream antrenandu-se, de asemenea il insoteam la antrenamentele de dimineata, insa nu a fost ceva in mod deosebit care sa-mi atraga atentia la antrenamentele pe care le-am facut sub indrumarea sa. Uneori, fondatorul invata intreaga grupa, dar de cele mai multe ori tatal meu preda, iar fondatorul venea uneori numai ca sa adauge propriile explicatii despre ce facea grupa in acel moment. Acesta a fost lucrul pe care mi l-a transmis in cadrul antrenamentului sub directa sa indrumare. Uneori, in timpul antrenamentului de dimineata, obisnuia sa ma cheme la o conversatie prietenoasa, ca intre bunic si nepot, dar niciodata nu mi-a spus sa ies de pe saltea si sa antrenez.
Redactorul Stanley Pranin:
L-ati considerat vreodata putin inspaimantator?
Doshu:
Nu in mod deosebit. Imi pot imagina ca studentii sai sa-l fi perceput asa pe parcursul relatiei profesor-student, dar eu eram nepotul sau si nu si-a pierdut niciodata cumpatul cu mine asa cum probabil s-ar fi putut intampla cu altii. De fapt, nu cred ca s-a suparat vreodata pe mine, indiferent de motiv, chiar si atunci cand eram mic si obisnuiam sa stau si sa-l lovesc in cap pentru distractie. Eu nu-mi amintesc, dar ei imi spuneau ca obisnuiam sa fac lucrul acesta (rasete).
Redactorul Stanley Pranin:
Relatiile de prietenie dintre familia Ueshiba si secta Omoto dureaza de aproximativ 80 de ani. Ce semnificatie are secta Omoto pentru familie acum?
Doshu:
Evident, secta Omoto si in special sensei Onisaburo Deguchi au avut o mare influenta asupra bunicului meu in procesul de fondare a aikido-ului. Tatal meu a fost adus in acest mediu, insa nu cred ca a fost vreodata influentat de el in masura in care a fost influentat tatal lui. El a fost intotdeauna cinstit in pastrarea disciplinei, in sustinerea cauzei si in observarea asocierii diferitelor ceremonii (ritualuri) si functii, dar nu l-a vizitat pe Omoto la fel de mult cum a facut-o bunicul meu si, de asemenea, nici eu. Insusi fondatorul a avut un chivot construit al lui Omoto, iar atunci cand acesta a murit, parul sau a fost incuiat si pastrat cu sfintenie, in maniera traditionala. Ori de cate ori desfasuram „Taisai” („marele festival”, o ceremonie anuala de comemorare a mortii fondatorului), avem preotii Omoto care vin cu chivotul pentru a desfasura ritualurile, insa aceasta traditie se bazeaza pe relatia de prietenie dintre fondator si Omoto, nu pe familia Ueshiba. De fapt, templul familiei Ueshiba este inca Kozanji la prefectura Wakayama in orasul Tanabe, acesta fiind locul unde ramasitele fondatorului sunt ingropate. S-a intamplat ca insusi Morihei Ueshiba sa fie influentat de atitudinea lui Omoto in procesul de fondare a aikido-ului, asa ca aceasta relatie de prietenie s-a transmis; cred insa ca relatia de prietenie cu Kozanji, ca cea mai veche familie a templului, este cea mai veche dintre cele doua.
Redactorul Stanley Pranin:
In perioada anului 1970 o serie de persoane au parasit organizatia AIKIKAI din diverse motive, dar care, mai tarziu, au dorit sa se intoarca si sa li se permita lucrul acesta. Am impresia ca acest fel de gandire acceptata, o gandire cu orizonturi largi, a fost ceva ce anteriorul Doshu Kisshomaru a simtit a fi extrem de important. Ca persoana foarte apropiata lui, ma intreb daca ne puteti spune ceva despre trecutul acestei atitudini din partea lui?
Doshu:
Fondatorul intotdeauna a spus „nu exista expulzare din aikido”. Exista cei care au parasit AIKIKAI, aceasta insa nu s-a datorat faptului ca ar fi existat cineva care sa le spuna sa plece. Tatal meu a avut aceeasi atitudine. Nu exista nici un motiv ca cei care paraseau organizatia insa doreau, eventual, sa revina de a-i impiedica sa faca lucrul acesta. Singurul inconvenient ar fi fost acela ca cei care paraseau organizatia dar doreau sa revina eventual, vor avea in mod inevitabil oarecare influenta asupra celor care nu au parasit organizatia deloc. Dar aikido nu reprezinta eliminarea sau inlocuirea altora, reprezinta aducerea oamenilor impreuna. Acestea sunt adevaratele baze ale aikido-ului, si acesta a fost, fara urma de indoiala, felul de a gandi pe care l-a implementat tatal meu ca Doshu pentru astfel de situatii.

  Redactorul Stanley Pranin:
Acum insa, aikido se practica in afara Japoniei de aproape 40 de ani si printre acesti „practicanti” din strainatate, sunt cativa care au inceput sa studieze sub indrumarea unui profesor AIKIKAI in Japonia, dar care si-au format propriile grupuri independente. Mai sunt, de asemenea, si cei care vin in Japonia asteptand sa realizeze legaturi cat mai apropiate cu AIKIKAI. Cum credeti ca ar trebui rezolvate asemenea situatii?
Doshu:
Daca gandim in mod traditional japonez, cea mai directa abordare ar fi aceea de a merge in mijlocul profesorilor japonezi care au predat in modul original, insa pentru unele grupuri unele circumstante au facut acest lucru imposibil.
AIKIKAI include acum un Departament al Afacerilor Internationale. Cei care doresc sa realizeze sau sa reia o astfel de relatie de prietenie cu AIKIKAI ar trebui sa inainteze cererea lor, impreuna cu toate informatiile revelatoare la acest departament, dupa care vom putea spune ce se poate face. Fiecare caz este diferit bineinteles, dar atat cat a fost observat procesul propriu-zis, cred ca multe dintre aceste grupuri vor fi capabile sa se intoarca la AIKIKAI.
Redactorul Stanley Pranin:
Ce importanta a avut pentru AIKIKAI infiintarea Federatiei Internationale de Aikido in 1975?
Doshu:
Cei care au infiintat Federatia Internationala de Aikido inca mai activeaza asa ca va trebui probabil sa-i intrebati pe ei, in loc sa ma intrebati pe mine, insa, in general, cred ca cel mai evident scop a fost dezvoltarea fara efort, naturala a aikido-ului, in strainatate. Asta s-a intamplat acum 24 de ani, iar lumea aikido-ului este considerabil mult mai mare decat a fost atunci. In interimat, modalitatea schimbului de informatii, de exemplu utilizand internetul, care este cea mai cunoscuta modalitate de transfer de informatie, a facut ca, contextul social de astazi sa aiba o forma diferita de contextul social existent atunci.
Redactorul Stanley Pranin:
Federatia Internationala de Aikido este organizata dupa modelul din vest bazat pe democratie si pe accentuarea importantei relatiilor de prietenie bilaterale. In opozitie, AIKIKAI este o fundatie non-profit bazata mai mult pe traditia familiei - sau origine - bazat pe sistemul iemoto cu o structura verticala extrem de puternica. Cum credeti ca aceste doua diferite organizatii - una structurata orizontal, cealalta vertical - ar putea fi reconciliate in asemenea fel incat sa poata lucra impreuna cu succes?
Doshu:
   Dificultatile pe care le-ati mentionat ridica si in prezent ceva probleme, insa chiar daca exista cateva „valuri” in aceasta relatie de prietenie, cred ca, in general, lucrurile merg relativ bine intre cele doua si nu cred ca exista prea multe dispute serioase.
Redactorul Stanley Pranin:
Exista multi non-japonezi care traiesc cu impresia ca organizatia „democratica” este una in care toata lumea ajunge sa primeasca votul lor in procesul de luare a deciziilor asupra scopurilor importante. Dar n-ar fi mai corect sa intelegem Federatia Internationala de Aikido ca fiind sub „umbrela” AIKIKAI, iar aceasta sa nu fie supravegheata de Federatie, ci de AIKIKAI care este actualmente iemoto si care conduce fundatia si are un control total asupra tuturor lucrurilor?
Doshu:
AIKIKAI este bineinteles fundatia, insa nu se poate spune ca toate sunt realizate prin deciziile tuturor luate tot timpul privitor la ce doreste cealalta parte. In esenta, AIKIKAI este un colectiv de oameni care la inceput s-au strans impreuna si care s-a bazat pe impartirea interpretarii aikido-ului asa cum a fost creat de MORIHEI UESHIBA, oameni care au fost membrii ai organizatiei, care s-a dezvoltat sub indrumarea sa. Acest grup de oameni a fost ulterior recunoscut de guvernul japonez ca entitate legala numita AIKIKAI.
Activitatile fundatiei AIKIKAI au inclus intamplator si activitati peste granita, iar Federatia Internationala reprezinta o institutie cu structura interioara orizontala, cu propriile reguli, regulamente si oficialitati. Natural, deciziile din interiorul unei asemenea organizatii sunt administrate de regula majoritatii si de fapt legile sunt formulate asa cum trebuie sa fie. Asta presupune ca sunt in mod inevitabil ilustrate prin lucrurile care nu sunt conduse asa cum ar considera AIKIKAI. Daca creezi o organizatie si ii dai propriile legi, in mod natural asta se va intampla.
Cu toate acestea, asa cum am explicat, AIKIKAI este totusi, in esenta, o organizatie alcatuita din oameni care agreeaza aikido in forma creata de fondator, iar unitatea lor este modul in care il respecta si il conserva.
Redactorul Stanley Pranin:
Aikido este unul dintre putinele stiluri de budo modern care contine stilul iemoto. Este, de asemenea, unul dintre putinele stiluri in care succesorul oficial al actualului sistem continua sa practice aceasta arta. Care credeti ca este semnificatia acestui sistem iemoto folosit inca in aikido?
Doshu:
AIKIDO nu este un stil de arte martiale in care competitia presupune obtinerea superioritatii, ci mai degraba se straduieste sa realizeze un ideal esential, acela de a implementa respectul dintre oameni. Intrebarea este cum am putea organiza si extinde lucrul acesta pentru a indeplini aceste ideal intr-o maniera coordonata? Raspunsul - si nu este ceea ce as fi decis personal - este ca cea mai naturala abordare este aceea de a baza aceasta organizatie pe sistemul iemoto care are o lunga traditie in Japonia. Nu cred ca ar exista prea multi japonezi care sa puna sub semnul intrebarii aceste sistem sau sa-l gaseasca ciudat; noua ni se pare foarte natural. Chiar si atunci cand sunt intrebat de un strain de ce trebuie sa fie asa, tot ceea ce-i pot spune este ca acest sistem pare sa fie parte din mostenirea noastra, ceva care face parte din noi, precum ADN-ul. Banuiesc ca sunt lucruri ca acesta care pot fi explicate foarte bine (rasete).
Redactorul Stanley Pranin:
Dupa cum spuneti, pare ceva foarte natural si marea majoritate a japonezilor pare sa o accepte ca atare.
Ce ne puteti spune despre fiul dumneavoastra cel mare? Pare interesat in a va succeda ca doshu?
Doshu:
Pana acum a fost nascut si crescut in acelasi mediu ca si mine si a participat la cea de-a 37 Demonstratie de AIKIDO a intregii Japonii, care a inclus in acest an si comemorarea mortii tatalui meu. In acest moment este inca elev in anul III de liceu, dar cred ca devine mult mai interesat de aikido decat am fost eu la aceasta varsta si se pare ca face treaba buna continuandu-si antrenamentul.

Redactorul Stanley Pranin:
Privind istoria aikido-ului, pe langa puternica influenta a lui Omoto-kyo, se pare ca s-a bucurat de un suport considerabil din partea catorva persoane cu un statut social inalt. In timp ce fondatorul era rezident in Ayabe a fost contactat de persoane precum Seikyo Asano si de catre amiralul Isamu Takeshita, iar mai tarziu, prin intermediul internetului, de oameni precum Gombei Yamamoto si alti lideri politici ai zilei. Multe dintre aceste legaturi dinaintea razboiului au continuat intr-o oarecare masura si in perioada de dupa razboi cu oameni precum Kenji Tomita si Kin`ya Fujita care au devenit directorii AIKIKAI la scurt timp dupa razboi. Fostul prim ministru Toshiki Kaifu ar fi fost un alt director. Va rog impartasiti-ne opinia dumneavoastra referitoare la rolul pe care l-au jucat persoane ca acestea in dezvoltarea aikido-ului?
Doshu:
Perioadele de dinainte si de dupa razboi au reprezentat diferite ere pentru aikido. Mai exact, inainte de razboi, aikido nu era prea cunoscut in lume si a fost sustinut prin suportul pe care l-ati mentionat, acela ca fondatorul a avut posibilitatea de a veni la Tokyo. Cred ca persoanele care l-au sustinut atat de puternic pe Morihei Ueshiba, au facut-o crezand ca fondatorul are intr-adevar ceva minunat de oferit. Asa cum spuneti, aceste feluri de relatii de prietenie au continuat de asemenea si dupa razboi. Domnul Kaifu a fost introdus in aikido prin intermediul unei legaturi intre tatal meu si domnul Yoshimasa Miyazaki.
Redactorul Stanley Pranin:
Practica cumva domnul Kaifu aikido?
Doshu:
Da, inca de pe vremea in care mai aveam dojo-ul din lemn. Evident, acum este foarte ocupat cu implicarea sa in guvern, asa ca imi imaginez ca ar fi dificil pentru el sa se antreneze acum. Dar inainte si dupa razboi, Mitsujiro Ishii (fostul conducator al organizatiei Asahi News care a fost activ in promovarea budo aikido-ului si Daito-ryu aikijujutsu inainte de-al doilea razboi mondial), detinea directoratul fundatiei AIKIKAI, iar Sunao Sonoda, fostul ministru de cabinet a practicat in fiecare zi din anul 1955 pana la sfarsitul anilor `60. Cred, de asemenea, ca a indeplinit si functia de presedinte al Federatiei de Aikido All - Japan. Daca aruncati o privire asupra vechilor programe ale demonstratiilor si evenimentelor de atunci, veti gasi nume precum Ishii Sensei si Sonoda Sensei. Chiar nepotul lui Ishii a antrenat aici pentru o lunga perioada de timp.
Faptul pentru care aikido a avut un astfel de trecut se datoreaza in mare masura minunatei personalitati a lui Morihei Ueshiba si a aikido-ului pe care l-a creat. Aceste relatii de prietenie au condus la multe lucruri pozitive, si cred, la o influenta pozitiva asupra societatii. As mentiona, de asemenea, ca au existat eforturile ulterioare facute de catre tatal meu pentru a intelege si raspandi scopul aikido-ului care l-a ajutat sa il continue din acel moment, eventual sa fie acceptat de atat de multi oameni asa cum este astazi.
Redactorul Stanley Pranin:
Odata, Shigenobu Okumura Shihan a declarat intr-un interviu dat publicatiei de prestigiu „Aikido Journal” faptul ca cele trei mari contributii ale lui Kisshomaru pentru aikido au fost organizarea, transmiterea si teoretizarea.
Doshu:
As fi de acord. Aikido exista astazi nu doar datorita persoanei care l-a creat, ci si datorita eforturilor sustinute de-a lungul anilor a altora care l-au ajutat sa se dezvolte. De aceea, tatalui meu i-a fost decernat chiar un premiu de catre guvernul japonez pentru serviciile aduse ca doshu.
Redactorul Stanley Pranin:
Care sunt aspiratiile dumneavoastra ca cel de-al treilea Doshu cu privire la traditia aikido-ului? Ce asteptati sa realizati cu privire la viitorul aikido-ului?
  Doshu:
Ma intreb mereu lucrul acesta! (rasete). Aikido a fost creat de un singur om, apoi dezvoltat si raspandit de catre altul; atunci ce sunt eu pentru aikido?
Raspunsul meu este ca ceea ce voi putea face pentru aikido nu va fi de o asemenea anvergura. Cred ca rolul meu are mai mult de a face cu crearea si mentinerea unei parti pe care multi oameni au sustinut-o pentru a aduce aikido in acest punct - la fel cum sunt si cei care tocmai au descoperit        aikido-ul - pot continua sustinerea acestui parteneriat, parte ce le permite sa continue practicarea acestui sport cu un spirit de prietenie si solidaritate.
Cand eram copil, aikido-ul era prea putin cunoscut, dar acest lucru s-a schimbat, iar acum exista in mod considerabil multe persoane care in sfarsit au auzit de el. Odata ce s-a ajuns atat de departe, scopul este acum de a continua, urmat si transmis din generatie in generatie intr-o forma clara si ordonata care sa reflecte cu acuratete ceea ce reprezinta aikido-ul. Asa ca in loc sa stau si sa spun ca vreau sa fac „cutare” cu aikido-ul sau ca aikido-ul trebuie sa se afle pe „cutare” drum, cred ca este mult mai important ca mai degraba sa ajut la mentinerea unui mediu in care vom putea sa continuam sa facem ceea ce facem deja foarte bine.
Redactorul Stanley Pranin:
S-a schimbat in vreun fel modul dumneavoastra de viata in urma asumarii rolului de doshu?
Doshu:
Nu chiar atat de mult. Inainte ca sanatatea tatalui meu sa se deterioreze, obisnuiam sa impartim angajamentele antrenamentelor din Japonia si strainatate, insa in ultimii sai doi ani de viata nu mai era capabil sa calatoreasca in strainatate, asa ca am inceput sa merg eu in locul sau.

In acest sens, inca de cand am inceput sa preiau unele dintre aceste indatoriri, pentru mine nu          s-au schimbat prea multe. Totusi, ceea ce nu am schimbat, este faptul ca sensul responsabilitatii ce deriva din a fi Doshu este cu siguranta mult mai dificil, asa ca implica o consideratie complet diferita.
Redactorul Stanley Pranin:
Imi imaginez. Avand aceasta personalitate ma indoiesc insa ca veti fi acel tip de lider care „se ascunde dupa un nor”, in loc de a fi o persoana prietenoasa si usor de abordat si de a fi cunoscuta.
Doshu:
(rasete) Da, sper! Chipul tatalui meu era la 48 de ani mult mai sever decat al meu la aceeasi varsta. Bineinteles, era de fapt mult mai usor de abordat decat lasa sa se inteleaga expresia fetei lui, iar lucrul acesta se datora faptului ca pur si simplu provenea dintr-o era grea si diferita.
Redactorul Stanley Pranin:
Perioada din timpul razboiului trebuie sa fi avut o asemenea influenta. Se pare ca exista diferente intre oamenii care au experienta acelei perioade si cei care nu au o astfel de experienta.
Doshu:
Cu siguranta oamenii din generatia lui aveau tendinta de a afisa o anumita rigiditate.
Ei bine, nu cred ca am capacitatea de a-ti da raspunsurile pe care probabil le asteptai de la mine. Exista probabil oameni care spera ca voi spune ceva de genul „Da, in calitate de nepot al fondatorului am antrenat cu grija si atentie inca de pe vremea cand eram mic!”, insa, din pacate, n-as fi putut ajunge niciodata la o performanta de acest gen. (rasete)
Redactorul Stanley Pranin:
Dimpotriva, va apreciez sinceritatea, si sunt sigur, la fel o vor face si cititorii nostri, cat si cei care fac parte din comunitatea aikido.
Va multumesc foarte mult pentru ca v-ati facut timp pentru noi si ne-ati impartasit din gandurile dumneavoastra!

Pentru articolul original , click aici.

\