Henry Kono, 75, este singurul practicant Canadian de Aikido care a studiat cu fondatorul Morihei Ueshiba.

Nascut in Vancouver, Columbia Britanica, pe 24 august, 1927. Ca un nisei (canadian de a doua generatie din descendenta japoneza), el, doua surori, si parintii au fost internati intr-un lagar de concentrare in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Dupa razboi, familia lui s-a restabilit in Toronto. Henry a fost sa viziteze japonia in 1964 pentru  a cunoaste familiile parintilor lui (originari din Shikoku). Devenirea aikidoka a fost asemanatoare unui accident. Dupa ce a vizitat familia din japonia, mai avea timp, si a decis sa viziteze hombu dojo in Tokyo, unde preda O-sensei. Citise despre un maestru miraculos de arte martiale si a vrut sa vada daca este adevarat. Era adevarat. Henry a petrecut patru ani antrenandu-se la Hombu.

S-a intors in Toronto, Ontario peste patru ani unde a lucrat ca un artist comerciant pana la pensie. Inca mai preda clase si seminare in Canada, SUA si Europa. Are un fiu.

Cand ma adresez pentru prima oara ma adresez cu „Kono sensei” („sensei” fiind un termen comun de respect pentru toti profesorii din Japonia). Insista sa it spun „Henry”. Primul meu instructor Aikido din Nelson, B.C., Jean Rene Leduc, era la fel. Ne-am intalnit la el acasa in partea de est a orasului Toronto pe 3 ianuarie 2003.

Este un tip prietenos si cu capul pe umeri. In timp ce beam ceai verde si mancam castroane intregi de biscuiti, discutam in bucataria lui mult dupa pranz.

 

Ce mai faceti in ultimul timp?

 

Nu multe. Mai predau din cand in cand.

 

Predati si in Irlanda?

 

Merg acolo pentru ca am un prieten, Alan ruddock care era in Japonia cu mine pe vremea aceea. Nu ne-am scris vreo 30 de ani. Acum vreo 7-8 ani mi-a scris spunand „Am auzit ca inca traiesti ! Vrei sa vii pe la mine?” Am inceput sa merg acolo. Imi place Irlanda.

Felul in care aikido-ul lui alan a evoluat de cand l-am vazut ultima oara in japonia m-a lasat fara grai. O ora intreaga cat a predat am stat acolo minunat de felul in care a schimbat si improvizat de la cele cateva tehnici cu care am plecat din Japonia.

Nu am mers in japonia ca sa studiez Aikido. Am fost sa-mi vad rudele. Mama vine dintr-o familie de 11 si tatal meu are un frate si o sora. Am vrut sa merg sa-i vad. In 1964 am mers in Japonia. Intr-o luna am vizitat toate rudele, o saptamana aici, o saptamana acolo. Aveam o viza pentru 6 luni si cand am ajuns inapoi in Tokyo mai aveam cinci luni de umplut. Tokyo este un oras enervant. Daca nu faci nimic, nu poti sta acolo. Auzisem desre Aikido si am decis sa ma interesez. Ziua in care am fost, era pe la ora 2, Bob Nadeau lucra pe saltea. Am spus „Ce trebuie sa fac sa ma inrolez?” Am ramas 4 ani.

 

  Ati mai practicat arte martiale inainte?

 

Nu mai facusem arte martiale.erau vreo doua articole in New Canadian (un ziar defunct in prezent) despre acest batran fantastic numit Ueshiba care arunca niste tipi fara sa-i atinga macar. Mai era o carte mica de Jay Gluck numita Zen Combat , si era un articol acolo despre O-sensei. Asta e tot ce stiam pana am mers acolo.

 

Faptul ca ati fost internat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial intr-un lagar de concentrare pentru ca sunteti japonez canadian a avut vreun efect asupra gandirii dumneavoastra?

 

Nu. Pentru mine internarea in slocan, B.C. a fost o vreme palpitanta. Am vazut o tara noua, unl oc nou. Mama mea nu avea o atitudine negativa spre internare. Ea spunea „Pe timpul razboiului astfel de lucruri se intampla. Ar trebui sa multumim stelelor norocoase ca putem fi impreuna.” Nimeni nu era torturat sau interogat.

 

Cati ani aveati in 1964?

 

Aproape 37. Aveam rude in tokyo dar aveam locul meu. Pe timpul acela, traiul in Japonia era foarte ieftin. Daca eram econom puteam sa traiesc cu 100 $ pe luna. Ceilalti studenti straini predau engleza pentru a face bani, dar eu am simtit ca japonezilor nu le placea sa fie invatati de un japonez. Am incercat un timp dar a fost un fiasco, asa ca m-am concentrat asupra propriilor mele probleme de limba.

 

Unde locuieste Alan?

 

Locuieste pe Isle of Man, dar parintii lui locuiesc in Dublin. Cand s-a dus inapoi acasa a mers la colegiul de profesori in Londra si a ajuns pe Isle of Man. Preda acolo cat si in Irlanda. In fiecare vara avem un seminar de o saptamana in Galway.

 

Cum este Aikido-ul in Irlanda?

 

Irlanda este superba. Este cel mai prietenos Aikido pe care l-am vazut vreodata. In Irlanda, totul e deschis si prietenos. Au fost oameni din toata Irlanda si mi-am spus ca este cel mai frumos seminar la care au participat.

 

Ce ne puteti spune despre afilierea dojo-ului?

 

In Europa sunt multe dojo-uri independente, si cele afiliate cu Hombu.

 

Ce v-a tinut la hombu 4 ani?

 

Ceea ce facea Ueshiba. Ce facea el? Acesta e misterul lui o-sensei. Pentru mine, era un magician. Nu ma intelege gresit, era un geniu. Am un respect profund pentru el. Daca nu l-as fi vazut nu as fi inteles ce am inteles. Niciodata! Daca ma antrenam 100 de ani in Canada, nu as fi inteles. Am inteles, ce am inteles doar fiindca l-am vazut pe el.

Daca citesti istoria japoneza, Japonia a luptat cu sabia aproape 1200 de ani. Au fost cam 15 spadasini mari. Cam unul pe secol. El a fost unul dintre ei. Este ultimul. Nu va mai aparea unul ca el pentru ca timpurile nu necesita un astfel de om. Acum, ei studiaza calculatoare!

Nici unul din acesti invatatori japonezi, care au descoperit adevarul nu l-au dezvaluit niciodata. Toti l-au dus cu ei in mormant, si O-sensei a respectat aceasta regula.

 

V-ati antrenat mult timp...

 

Antrenamentul nu inseamna nimic. Ceea ce gandea O-sensei era important. Isi baza miscarile pe o matrice imperceptibila pe care noi nu o intelegem. Toata lumea credea ca putea face asa fiindca se antrenase 65 de ani. Eu nu vedeam lucrurile asa. Pentru mine, ceea ce stia era important. Nu toti intelegeau asa.

[Henry imi arata un citat de la Sugano sensei, care spune : „Era ca si cand O-sensei facea Aikido in timp ce toata lumea facea altceva.”]

Deci ce faceam noi? Ceea ce faceam noi pe saltea nu e ce facea el.

[Aratand un alt citat din Bob Nadeau, un articol din Aikido Today Magazine, care spune : „Odata O-sensei mi-a spus clar ca adevarul in Aikido poate fi perceput intr-o clipa. Daca prinzi secretul,” a spus „Poti sa faci ce fac eu in 3 luni.”[

Asta cautam eu. Acolo aveam avantajul. Stiam limba. Nu puteam sa scriu sau sa citesc, dar puteam sa conversez si centurile negre ma ajutau de fiecare data cand lucram cu ei. Dar pentru cei care nu puteau sa vorbeasca japoneza, schimbul de idei era foarte limitat. Si chiar daca vorbeai japoneza, iti trebuiau cam 10 ani sa intelegi ce incercau cu adevarat sa te invete. Dupa vreo 3 ani jumate am inceput sa inteleg. E nevoie de rabdare si persistenta.

O-sensei nu preda clase intregi pentru ca avea 82 de ani cand am ajuns eu. Cand venea si facea ceva era o experienta mistica pentru cei ce priveau.

 

Cat de des il vedeati pe O-sensei?

 

Daca era in spatele dojo-ului iesea aproape in fiecare zi. Daca era plecat nu-l vedeai timp de trei saptamani. Daca era acolo, iesea vreo 5-10 minute si dupa aceea se intorcea inapoi inauntru. L-am vazut cam de 300 de ori in 4 ani. Nu explica niciodata ce facea, pur si simplu facea! Asta vreau sa spun prin magician. El o facea si daca nu puteai discerne ce facea, nu era nici o cale sa-ti dai seama.

Nu explica niciodata nimic dar lasa indicii care erau foarte dificil de inteles datorita faptului ca isi incropea ideile in propozitii foarte scurte pe care nimeni nu le intelegea.

Am vazut o caseta cu Shioda sensei intervievat in Anglia. A fost cu O-sensei timp de 10 ani din 1930 pana in 1940, si a spus ca O-sensei nu a explicat nici macar odata in cei 10 ani!

Nu era un profesor in sensul de a preda. Japonezii poate vad asta ca predare, dar in sensul occidental nu este. Trebuia sa intuiesti ceea ce facea si spunea,  „sa citesti printre randuri” sa spunem.

 

Va antrenati in fiecare zi?

 

In fiecare zi. De obicei mergeam la ora de la 8 la 9 dimineata. Datorita ritmului accelerat, puteai sa te antrenezi doar o ora pe zi. Eram intre 30 si 40 de ani si corpul meu nu se recupera asa repede. Ei spuneau, „O ora pe zi e destul dar vino in fiecare zi.” Pentru mine clasa de la 8 la 9 era cea mai frumoasa pentru ca erau multi straini, cam o duzina. Si, partea frumoasa era ca puteam sa vorbesc engleza!

 

Cu cine va antrenati?

 

Bob Nadeau, Bob Frager, Virginia Mayhew, Terry Dobson, Ken Cottier si norm Miles care inca traieste in Japonia. Erau cativa din Germania, Franta si Anglia.

 

Vreun canadian?

 

Nici unul. Erau cativa japonezi din state: Joanne Shimamoto care s-a casatorit cu akira tohei in Chicago, si inca un tip care preda in Carolina, Roy Suenaka, si inca unul din California.

 

V-ati mai antrenat si la alte ore?

 

Ocazional mergeam si la orele de noapte dar erau foarte aglomerate! Era ca si cand ne antrenam intr-un autobuz!

 

Cum va amintiti antrenamentul pe atunci?

 

Era  o vreme foarte placuta. Puteam sa glumim, puteam sa vorbim pe saltea, sa radem si nimeni nu spunea nimic. Am auzit ca acum s-a schimbat. Inainte ca terry Dobson sa moara, mi-a spus: „Henry, am fost acolo in cele mai bune vrenuri!”. Noi strainii eram tare singuri. Eram uniti.

 

Ce fel de comunitate straina exista?

 

Toti  traiam individual. Singura comunitate era dojo-ul. Multi predau engleza, altfel nu puteau sa traiasca acolo. Eram singurul care nu lucra.

 

Ce faceati cu timpul liber?

 

In principal incercam sa-mi imbunatatesc japoneza pentru a vorbi mai bine.

 

V-ati mai intors vreodata in Japonia?

 

Nu. Am vazut ce voiam sa vad. Asa ca nu m-am mai intors.

 

Ati predat Aikido cand v-ati intors in Toronto?

 

Am predat la un centru comunitar in spatele galeriei de arta din Ontario. Cineva preda acolo si cand au auzit ca m-am intors m-au intrebat daca vroiam sa predau.

Am condus clasa vreo 20 de ani. Lucram in timpul zilei si faceam asta ca o slujba adiacenta.

 

Ce a spus O-sensei despre Yin-Yang?

 

Nu prea a vorbit despre asta. Dar a studiat-o in Omoto-kyo religia de care era interesat in principal, mai mult sau mai putin ceea ce cred Shinto. Despre Shinto, chiar si in Japonia, nu spun tot nici macar japonezilor. Lasa sa curga doar „cat e nevoie”, cate putin odata. O mare parte din cunostinte le tin pentru ei deci nici macar japonezii nu stiu multe despre ea! Daca intrebi un japonez , „Ce este Ki?” Nu iti poate raspunde precis. Nici ei nu stiu.

 

Ce spunea O-sensei despre „Ki”?

 

Nu puteai sa discuti asta cu el fiindca nu avea de gand sa-ti spuna. Ar fi spus ceva si ori intelegeai ori nu. Atat! Nu puteai sa intrebi „Sensei ce vrei sa spui?” asta nu puteai sa faci.

 

Dar v-a mentionat Yin-Yang odata la una din zilele sale de nastere...

 

A fost singura data. Pentru mine a fost piatra Rosetta. Trebuie sa constrangi la un singur factor ca sa-ti dai seama.

 

Cum v-a schimbat aceasta perspectiva despre Aikido?

 

Atunci, nu stiam destule despre asta. Mai aveam cam un an si am intrebat oamenii despre „yin si yang” si cum se aplica in Aikido, dar nimeni nu avea nici cea mai vaga idee!

Imi spuneau doar „sa ma antrenez!” Eu credeam de asemenea ca daca ma antrenez ca naiba voi intelege.

 

Dar antrenamentul nu e secretul?

 

Nu. Trebuie sa te antrenezi inteligent.

 

Ce este „antrenament inteligent”?

 

Sa ai cunostinte despre yin si yang, asta e inteligent. O-sensei a mers la Omoto-kyo, acaparand toate cunostintele, pe care le-a aplicat in ceea ce facea, de aceea evoluau tehnicile sale. Chiar si dupa razboi a continuat sa evolueze.

 

Este aikido un proces evolutiv?

 

Adevarat. Elevii straini au inteles asta mai bine decat japonezii.

 

Cum era antrenamentul in Japonia?

 

Dupa 4 ani cand m-am intors in Toronto, nu cred ca stiam mai mult de 20 de tehnici! Asa era in Japonia. Noi faceam ikkyo, nikkyo, sankyo, yonkyo ca standarde si inca cateva.

Urmatorul an repetam din nou si din nou. Asta a fost. Acum trebuie sa ai 600 de tehnici pentru a avea shodan, da?

Dezavantajul este ca practicand atat de multe tehnici „omori” Aikido-ul pentru ca il computerizezi in creierul tau, astfel incat nimic nu evolueaza din interior.

De ce trebuie sa te armonizezi cu persoana daca esti deja programat ce sa faci?

Fara yin si yang devine greu sa percepi asta. Atacul este yang dar tu devi deasemenea yang si fortezi uke-ul sa devina yin. De aceea au loc atat de multe accidente. Am fost la Hombu 4 ani si am vazut doar o clavicula rupta. Era un incepator care s-a rostogolit gresit, dar asta a fost. Nimeni altcineva nu se ranea la hombu. O-sensei insista sa fi foarte atent cu ceilalti. Nu vroiai ca O-sensei sa fie manios pe tine. Te-ar aseza si ti-ar tine o morala de jumatate de ora.

 

Ce ne puteti spune despre regulamentul dojo-ului?

 

Era foarte destins. Centurile negre puteau sta oriunde. Dar acum, toata lumea e separata. Eu credeam ca atmosfera era foarte libera. Chiar si cand ne antrenam puteam vorbi intre noi.

 

O-sensei nu s-ar fi maniat?

 

Nu.

 

Ce parere aveti despre „hara”?

 

Sunt impotriva hara deoarece cred ca este ceva foarte explicit. Cred ca totul ar trebui sa progreseze impreuna – hara, miscarile, renuntand la forta si acumuland cunoastere. Cand noi lucram impreuna, hara nu este centrul. Pentru majoritatea aikidoka, centrul coboara in jos prin cap, pana in pamant, ceea ce este bine, daca esti de unul singur.nu spun ca acest centru nu exista. Dar cand noi doi suntem legati, cum poate fi acela centrul „miscarii”?

Trebuie sa fie punctul central dintre noi doi. Daca esti un dulgher poti marca centrul unei bucati de lemn, dar daca adaugi, nu poti insista ca centrul original este tot centrul adevarat.

Ce spunea O-sensei despre centru?

 

Nu contempla asupra lui. El se armoniza cu ukele si totul era continut in acea armonie.

 

Care este originea acestei idei?

 

Daca te uiti la simbolul yin si yang, depinde de perspectiva cu care te confrunti. Daca izolezi partea alba sau neagra poti spune ca au propriul centru fiecare, ceea ce este evident. Dar cand se unesc ca un simbol, centrul este reprezentat unde fiecare parte se uneste. Nu exista alt loc in care poate fi centrul in afara de acela, cele doua parti fiind identice ca valoare si greutate. Nu e nevoie de gandire. E matematica simpla.

 

Este Aikido-ul conventional la fel?

 

Nu. Majoritatea se restrang la dezechilibrarea oponentului. In yin si yang nimeni nu incearca sa dezechilibreze pe nimeni, nici macar sa controleze, poate doar sa „curga” impreuna.

 

Atunci cum proiectezi pe cineva?

 

Armonizare. Asta simteai cand executa O-sensei. Cand executa el nu stiai cum ai cazut. Se tine de tine sau tu te tii de el, dar nu simteai o energie cand executa el. Cadeai pur si simplu. Se poate spune ca iti dadeai singur drumul. Dar cum facea, nu aveai nici cea mai vaga idee! Cand executa altcineva stiai ca „executa” pe tine, te dezechilibrau oricat de bland ar fi facut-o. Cand executa o-sensei „Sbang” erai jos. De ce esti jos? Nu stiai.

 

Ce parere aveti despre evolutia tehnica a Aikido-ului din prezent?

 

Simt ca toti incearca sa fie prea precisi. Oricat de mult ar practica cineva o tehnica, doi oameni nu o pot face la fel; asa ca latitudinea pentru a gasi calea lui sau a ei, pentru a corespunde propriului corp in orice moment, trebuie lasata deschisa pentru individ.

Mai devreme ati mentionat ca „uke” este o mare problema in Aikido in prezent. Puteti elabora?

 

Yin si Yang are loc tot timpul, oriunde. Daca nu esti destul de moale sau dleicat nu poti judeca cealalta parte daca ai prea multa tensiune in tine.

 

Care este conceptul dumneavoastra despre „ki”?

 

Ki sunt energii balansate care curg in directii opuse la unison. Daca o energie merge intr-o directie cu o cantitate, exista o alta care merge in sens opus cu aceeasi cantitate. Nimic din univers nu este fara principiul yin-yang. Yin nu spune „voi dezechilibra yang”, sau vice versa; pur si simplu se contopesc!

Doar atat. Sa distrugi cealalta jumatate este imposibil! Si daca una din aceste energii ar disparea, nu ne-am mai afla aici pe acest Pamant deoarece este nevoie de doua energii pentru a manifesta universul fizic.

 

Care este opinia dumneavoastra despre antrenamentul din prezent?

 

Este prea greu. Oamenii ar trebui sa practice mai usor ca si cand nu s-ar astepta la un rezultat. Dar conceputl fiecaruia este sa invete ceva de la inceput. Noi nu practicam asa. Trebuie sa inveti sa practici ca si cand nu ai face nimic. Toti se antreneaza sa „faca” ceva. De aceea totul merge prost. Intotdeauna am simtit ca fac ceva pentru a scapa de „bagajele” inutile pe care le purtam.

 

Dar profesorii?

 

Nu cred ca stiu destule  despre uke. Nu stiu destul pentru a preda. Nu predau uke mai deloc. Cand eu eram in Japonia era uke, uke, uke!

 

Cum era relatia dumneavoastra cu O-sensei?

 

Cand obisnuia sa spuna „Nu am de gand sa-ti spun ce fac!” obisnuiam sa soptesc „Inainte sa plec acasa o sa te descos eu.” Eu si el aveam un joc in desfasurare.

 

Intorcandu-ne la uke...

 

La Hombu, cel care preda nu vorbea niciodata despre uke. Cel cu care te antrenai te invata asta. In Japonia nu era ca acum unde 80% sunt centuri albe, acolo 90% erau centuri negre. Daca te antrenezi cu cine trebuie, iti va spune. Caderile sunt autoconservare, fiindca daca nu poti sa cazi te vei rani. Era important fiindca este jumatate dintr-o tehnica. Ideea era ca daca prinzi partea de uke, cealalta parte era simplu de inteles.

Acum simt ca ne concentram pe proiectari si ignoram aspectul de uke in totalitate.

 

Cum predai uke corect?

 

Trebuie facut usor. Studentii trebuie sa accepte faptul ca e nevoie sa invete uke. Daca sunt convinsi ca sunt acolo pentru a proiecta, toti sunt surzi cand e vorba de uke. Este o jumatate din intreg. Proiectarea e partea usoara. Sa fi uke e greu. E nevoie de multa conversatie pentru a intelege de la cineva care stie.

 

Cum schimba asta intelegerea Aikido-ului?

 

Faptul ca poti simti miscarea. Esti perceptiv. Cand incerci sa faci miscarea nu poti sa o vezi. Cand faci uke, poti simti armonizarea. Asa inveti. Toata lumea crede ca nu inveti nimic din uke. De aceea nu se antreneaza. Noi nu am fost invatati asa.

 

Deci pentru primii trei ani de Aikido ati fost doar uke?

 

Asta era ideea. Obijnuiam sa spun „Fac uke de un an, nu stiu ce naiba fac.” Ei spuneau „Nu-ti fa griji Kono-san. Doar fa uke! Va deveni clar.” Era important sa dezvolti sensibilitatea si mobilitatea.

 

Sensibilitatea este importanta...

 

Pentru ca invat exact ceea ce faci tu. Cu adevarat devii yin. Trebuie sa fii moale. Atunci centrul incepe sa apara. Este singura cale sa-l creezi.

 

Care este sfatul dumneavoastra pentru incepatori?

 

Spun doar, exclude forta. Nu vei invata asta in 6 sau 7 luni asa ca excludeo. Fa miscarea ca si cand te-ai distra. Daca sunt un uke bun, si nu poti face tehnica, ma voi misca pentru tine ca sa poti face tehnica. Am vazut profesori care se asteapta ca elevii incepatori sa faca o tehnica dupa trei saptamani. In Japonia nu era asa. Putea sa dureze patru ani, sau chiar mai mult.

 

Uitandu-ma pe pagina dumneavoastra de internet, am fost interesat de ideea dumneavoastra despre „atentie.” Puteti elabora?

 

E vorba de echilibrul dintre yin si yang. E ca si cand ai conduce: trebuie sa te uiti la linia de centru si sa stai pe partea ta. Pentru a avea echilibru trebuie sa fi atent pentru a fi centrat intotdeauna.

 

Cum predati asta?

 

Trebuie sa vorbesc cu studentii mai intai. Trebuie sa intelegi ce este echilibrul. Daca nu intelegi ca trebuie sa mentii ambele parti in echilibru; nu exista motiv sa le tii. Este important sa intelegi ce inseamna cu adevarat „echilibru.” Cand acest concept este inteles, vei modifica miscarea corpului pentru a te mentine intr-o pozitie echilibrata pe parcursul miscarii.

Incercam sa invatam echilibrul energiei naturii, ca in yin si yang, asa ca trebuie sa devii receptiv si sa ai dorinta de a invata care poate fi echilibrul. Este necesara o minte deschisa – o persoana nestresata de propriile ganduri.

 

Atunci ce facea O-sensei?

 

Pur si simplu „plutea” cu tine. Daca il atacai se armoniza cu tine. Stiu ca este un concept greu de inteles. E atat de simplu incat oamenii nu-l inteleg.

 

Cum putem intelege mai bine „echilibrul”?

 

Trebuie sa discutam despre el. Este studiu personal. Daca intru intr-un dojo si incep sa vorbesc despre echilibru, ei cred ca sunt aiureli. Toti vor sa invete tehnica. Daca nu vor sa stie despre echilibru conceptul este greu de acceptat si ideea despre yin si yang devine greu de inteles.

 

Spuneti ca prioritatea tehnicii asupra echilibrului este gresita?

 

Exact. Prioritatea este echilibrul. Ar trebui combinata tehnica cu echilibrul pentru ca daca nu studiaza echilibrul, studiaza tehnici. Trebuie sa studiezi ceva!

 

Cand esti in echilibru, de ce nu este nevoie sa stii tehnica?

 

Pentru ca atunci cand te misti, tehnica curge din miscarea echilibrata.

 

Nu este dezechilibru?

 

Nu exista dezechilibru in yin si yang. Daca ramai centrat totul iese bine. Toate detaliile cum ar fi respiratie, koshi, nu trebuie ingrijite, au grija de ele singure ca un intreg.

Este o arta a cunostintei, nu este ceea ce crezi. O cunosti prin echilibru, pastrand ambele parti egale. Antrenamentul nu-ti insufla asta daca nu ai echilibrul in minte.

 

Ce inseamna cuvantul „sensei” pentru dumneavoastra?

 

Pentru mine sensei este cineva care imparte ceea ce stie cu altii. Simt ca predand ceea ce stiu onorez pe toti cei ce m-au ajutat sa ajung unde sunt astazi. Toti cei cu care am intrat in contact mi-au modelat perceptia si gandirea pentru a ajunge la perspectiva pe care o am acum. Un sensei bun este acela care invata pe altii sa fie sensei mai buni decat el insusi.

 

Iti multumesc foarte mult Henry pentru acest interviu.

 

Traducere dupa articolul "Interview with Henry Kono". Acest articol poate fi gasit pe www.aikidojournal.com. Pentru a vedea articolul original apasati aici.