Seigo Yamaguchi a fost unul dintre elevii „primei generatii” a lui O-sensei. Acesta nu a dat niciodata un nume particular interpretarii sale personale a artei lui O-sensei, cum au facut multi din aceasta generatie, in parte datorita respectului sau pentru profesorul sau si in parte datorita faptului ca stilul dezvoltat de Yamaguchi sensei este prea intangibil pentru a primi ceva asa tangibil cum ar fi o eticheta sau un nume. 

Aceasta ridica prima problema a stilului Yamaguchi, care esteaceeasi problema gasita in orice arta martiala orientata spiritual, care transcede limitele cuvintelor. Este problema perena de a preda o arta sau un crez care are un sfarsit inefabil, cand majoritatea mijloacelor sunt efabile! Cum este posibil sa arati, sau pentru cineva sa invete cu adevarat o „ forma fara forma” ?

Aceasta nu este o dilema unica artelor martiale. Pictori, muzicieni, scriitori, dansatori, toti au aceeasi problema. Chiar si invatatorii religiosi. Oricine care a ajuns maestru intr-o arta, care a ajuns la o credinta particulara, si care dupa aceea cauta sa-i invete pe altii, se confrunta cu aceleasi dificultati. Daca insista prea mult asupra repetarii „ corecte „ a formei fizice in care este exprimata arta sau credinta lor risca sa obtina stereotipuri, rezultat mecanic care nu va fi adevarata expresie a artei sau credintei implicate. Risca insusirea tehnicii doar ca o parte fractionara a implicatiilor credintei – una in care formele exterioare sunt reproduse fara o adevarata intelegere a ceea ce inseamna ele cu adevarat.

Aceasta dilema este de obicei rezolvata de profesor, acesta incercand sa transmita simtamintele sale despre arta sau credinta, in asa fel incat sa elibereze, nu sa inhibe intelegerea studentului despre ceea ce trebuie facut. Predarea devine cu totul altceva cand este facuta astfel. Nu mai este o problema in care profesorul insista ca studentul sa copieze ceea ce face profesorul. Profesorul se opreste din „predat”, in sensul de a „antrena” studentul, si incearca in schimb sa creeze oportunitatea pentru elev sa invete. Profesorul dupa aceea educa ( adica „conduce studentul spre„  ). Cu cat este mai bun profesorul, cu atat mai bine va creea aceste oportunitati.

Aceasta necesita o relatie student-profesor foarte apropiata.  Nu poate fi facuta prin cererea ca studentul sa se conformeze cu o performanta determinata dinainte. Deasemenea nu poate fi facuta in masa. Yamaguchi a ales aceasta abordare. Studentii lui, cat si studentii lor, fac de obicei asemenea.

Yamaguchi a plasat importanta pe abilitatea de a „prinde” sentimentul unei miscari bune, corecte, pe primul loc. Prin miscare „buna” se refera la o miscare care sa antreneze principiile aikidice ale noncompetitiei, iubirii, puterii expansive. A predat acest sentiment, unu- la-unu, sau in grupe mici, unde transmisia directa era posibila. Studentii sai tind sa procedeze asemenea. Takeda sensei, de exemplu, prefera sa predea unor grupuri restranse de studenti. Un motiv ar fi ca intr-o clasa mare nu poate ajunge la fiecare student in parte pentru a le da sentimentul a ceea ce face. De asemenea nu prefera demonstratiile deoarece a vedea ceea ce face din exterior, creeaza riscul de a interpreta gresit ceea ce face cu adevarat. Acea intelegere poate veni doar prin contact intim. Implica interactiune directa cu insusi Takeda sensei.

Tehnica este importanta. Trebuie sa predam ceva, si predam tehnica. Nu este de ajuns sa topaim intruna sa incercam sa prindem curgerea cosmosului ca un grup de hipioti drogati. Acesta este motivul pentru care majoritatea profesorilor comenteaza ca „ baza e baza”, si in acest sens au suta la suta dreptate. Pentru Yamaguchi insa, felul in care predam bazele este la fel de important ca ceea ce „predam” cand procedam astfel. Daca predam bazele ca tehnica fizica doar, de exemplu, riscam sa inchistam studentul in jurul dimensiunilor Aikido-ului si riscam sa-i marginim cunoasterea si deasemenea speranta lui de a gasi altceva. Daca predam bazele doar ca imagini mentale, riscam deasemenea sa inhibam studentul, de aceasta data in jurul altei dimensiuni a Aikido-ului. Daca vrem ca practicarea aikido-ului sa conduca spre armonie cu universul, asa trebuie sa predam tehnica. Totusi, universul asa cum il stim noi, e in expansiune. Daca vrem sa fim una cu universul trebuie sa procedam la fel. Asta nu inseamna sa mancam mai mult. Inseamna sa ne lasam liberi. Inseamna predarea tehnicii intr-o astfel de cale incat am permite celui care invata sa foloseasca ceea ce a invatat pentru „a se lasa liber”

Este des argumentat ca aici este o progresie lineara, si ca trebuie sa invatam forma fizica prima, inainte de a merge mai departe spre imaginea mentala si constiinta spirituala. Aceasta este abordarea pas cu pas, si este o cale onorata de timp pentru a preda o arta sau o credinta. Problema cu aceasta abordare este ca tinde spre ziduri care blocheaza intelegerea a ceea ce preda arta sau credinta respectiva. Mijloacele care le folosim pentru a preda, cu alte cuvinte, ajung sa frustreze scopurile la care serveste arta sau credinta.

Exista o cale alternativa de a preda. Prin aceasta metoda studentului i se aduc la cunostinta toate dimensiunile artei de la bun inceput. Sunt „aruncati” in adancul ei. Este asteptat de la ei sa se descurce de la bun inceput cu dimensiunile fizice, mentale si spirituale ale artei sau credintei.

In Aikido, dimensiunea fizica tinde sa domine constiinta noastra, deoarece ceea ce ni se cere sa facem este nefamiliar. Ne simtim de obicei tensionati fizic si nerabdatori ca un rezultat. Este adevarat ca oamenii pot prinde o idee despre adancimea Aikido-ului chiar de la prima lectie. Mai tarziu, cu cat formele fizice devin mai familiare si mai automatice, devin mai putin dominante si balanta se schimba. Cu timpul, prin antrenament partea fizica ( care este conectata cu cea mentala si spirituala ) se estompeaza dar nu dispare. In acelasi timp celelalte parti cresc in antrenamentul nostru si in constiinta noastra zilnica.  Mentalul si spiritualul ies la suprafata ca obiective ale antrenamentului in dreptul lor. Ideile care le-am avut de la inceput devin mai consistente. Dimensiunea fizica recidiveaza aproape complet fiind urmata mai tarziu de dimensiunea mentala lasand sa iasa la suprafata dimensiunea spirituala (care intotdeauna a fost acolo) si potentialul ei sa devina clar.